eyelid noon

group show

directed by Horațiu Lipot

10.11 – 02.12.2022

RO:

the door handle is an axis

connecting the old agrarian settlements

to invisible satellites –

my eyelid noon

just a déjà-vu exercise in an accelerator

where gravity and opioid white spaces collide*

Spațiul, prin care mă refer la acel ”nod” de amplasare, distribuție și conectare al entităților, acțiunilor și ideilor, poate fi folosit ca un bun indicator pentru înțelegerea societății, a culturii și mentalităților dintr-un anume context temporal. Cred, cu riscul de a fi speculativ și implicit reducționist, că anumite perioade istorice pot fi suprapuse analog unui anumit tip de spațiu, specific unei tipologii domestice. În acest context, spre exemplu, am putea numi spațiul de reprezentativitate al regimului comunist ca fiind dormitorul. Un spațiu în care lucrurile sunt spuse mereu în șoaptă, de teama de a nu se auzi în afară. În care luminile sunt stinse, de teama de a nu fi observat din afară. În succesiunea atât temporală, cât și structurală din planul casei, perioada democratizării și a pieței libere, este reprezentată de ceea ce s-a numit întâi camera de zi, apoi puțin mai prețios salon, ca acum să devină generalizat ”living room” – camera de trăit. Este de regulă spațiul în care îi primim pe ceilalți, sau care în situații excepționale este cel mai potrivit pentru a fi transformat în mediu de lucru. Este mostra obiectivă din foarte subiectivul loc pe care îl numim (a)casă. Mai mult decât în coordonatele unei geometrii euclidiene, putem privi spațiul, fie ca o proprietate intrinsecă a particulelor și universului, fie ca un mecanism de ordonare provenit din exercițiul observației.

Pentru întreg spectrul de activități al lumii de după anii ’90, spațiul de reprezentativitate poate fi rezumat la forma unui perimetru deschis, public și social, iluminat uniform, care poate fi situat oriunde, de la un studio de dezbatere până la piața publică. La mijlocul acelorași ani, chiar scena artei contemporane este cea care devine noua sferă publică pentru discuții și disidență creativă împotriva politicilor și proiectelor de stat dominante în construcția națională și a contextului cultural, în special pentru țările din estul European, aflate în plin proces de reconstrucție.

În contextul ultimilor doi ani, conturați întâi de criza sanitară care a forțat existența individului în interior, deci în lumină arificială și intimism, respectiv actuala amenințare a unui război cu potențial expansionist global, care ne face să ne imaginăm că în scenariul cel mai sumbru buncărul devine singurul spațiu posibil, prin capacitatea sa de a conține o catastrofă nucleară, putem argumenta tipologia reprezentativității prin spațiu este în schimbare. De la cel public și deschis specific pieței, în lumină egală și saturată, spațiu prin excelență pozitivist, către unul cu accente de penumbră, care se aglutinează tot mai accelerat ca amprentele pe un ecran, în contextul în care atât pandemia cât și recentul război, erodează tot mai mult concepția conform căreia știința ori raționalismul vor rezolva în cele din urmă problemele omenirii.

Un spațiu intimist, cu lumină venită din colțul camerei, sau direct de la reclamele refelctorizante din stradă, spațiu mai degrabă al reflecției, al decantării și ascunzișului, spațiu al protecției, specific mai degrabă ante-industrialului, sau comunităților autosustenabile.

Dacă toate aceste considerații există în speculativ, la nivelul concret și în domeniul ar spune unii, realitatea intersubiectivă, alții artelor vizuale, cartografierea subiectivă, iar mai apoi obiectivă a spațiului a reprezentat un moment de turnură.

Într-un sens mai extins o condiție a contemporaneității care reprezintă o ”iluminare”, în sensul ei direct de a pune într-o lumină stranie sau neobișnuită, obișnuitul – și care se scindează din acel etos modernist prin care orice spațiu a trebuit să fie semnificat, orice teritoriu alb de pe hartă cucerit și cunoscut, ajungându-se astăzi, la strania condiție în care tot ce poate fi cunoscut este cunoscut. Putem observa ca reacție o tendință tot mai pronunțată, atât în zona artistică cât și în literatură (unde realismul magic a fost unul dintre curentele dominante) spre a încărca voit cu stranietate, cu elemente incongruente, realul – teritoriului deja cucerit și cartografiat.

Noi instrumente și materiale contribuie în mod necesar la explorarea necunoscutului și la obținerea unor propuneri artistice cu potențial surprinzător, jucând cartea unui efect de tipul ”uncanny valley”. Un interes comun pentru transcenderea cotidianului, prin deschiderea în narațiunii fragmentare, care se manifestă între vis, halucinație, persona și teatralitate, ori doar reflecție pură din specia meditativ-nocturnă, apare în lucrări formate dintr-o varietate de medii – pictură, fotografie, grafică, până la instalație și video. Ca o construcție reală, heterotopică, porinită din materializarea unui weltschmertz indefinit al timpului. Adesea în reprezentări figurative, cât și ceea ce pare a fi dincolo de categoriile realului, familiarul ne este prezentat cu aură în manifestări artistice care par să-și exprime observații față de un prezent care este din ce în ce mai neprimitor, cu o dorință pentru un viitor al cărui plan nu a fost încă desenat.

* mânerul din faţă este axul unui stâlp

ce leagă vechile așezări

de sateliții invizibili,

pleoapa mea de-amiază

doar un exerciţiu de déjà-vu

într-un accelerator în care se ciocnesc

gravitația şi spaţii albe opioide,

EN:

Space, by which I mean that locus, where distribution, emplacement and connections of entities, actions and ideas, can be used as a good indicator tool for understanding the societies, its culture and mentalities in a particular period of time. I believe, at the risk of being speculative and implicitly reductionist, that certain historical periods can be placed analogous to a certain type of space, from a specific domestic typology. In this context, for example, we could call the representative space of the communist regime as the bedroom. A space where things are always said in whisper, for fear of not being heard outside. In which the lights are turned off, for fear of not being noticed from the outside. In both its temporal and structural sequence of a house plan, the period of openness to the free market, and democratization could be represented by what was first called the ”day room”, then the slightly more precious salon was used, so that now it has become generalized as the living room . It is usually the space where we welcome others, or which in exceptional situations is the most suitable to be transformed into a working environment. It is the objective sample from a very subjective place we call home. Rather than simply the coordinates of a Euclidean type of geometry, we can look at space, either as an intrinsic property of particles and the universe, or as an ordering mechanism devised by human observation.

For the entire spectrum of activities of the post-90s new world order, the space of representativeness can be summed up in the form of an open, public and social perimeter, uniformly lit, which can be located anywhere from a debate studio to the public market square. In the middle of those years, the very scene of contemporary art became the new public sphere for discussions and creative dissent against the dominant state policies and projects in nation-building and cultural politics, especially for the Eastern European countries, in full reconstruction process.

In the last two years context, outlined first by the sanitary crisis that forced the existence of the individual inside, in artificial light and intimacy, respectively the current threat of a war with global expansionist potential, which makes us imagine that in the worst scenario the bunker becomes the only possible space through its capacity to contain a nuclear catastrophe, we can argue that the typology of representation through space is changing. From a public and opened one, specific to a square, depicted in equalizing saturated light, quintessentially a positivist space, to the one with penumbra accents all over it, that agglutinates like fingerprints on a screen, where both the pandemic and the recent state of geopolitics, increasingly erodes the view that science or rationalism will ultimately solve humanity’s problems.

Thus we are speaking of a intimate space, with light coming from the corner of the room, or directly from the reflective advertisements from the street, a space of reflection, of processes like decanting or hiding, a space of protection like the womb, more specific to pre-industrial, or self-sustainable communities.

If all these considerations exist in the speculative realm, at a more concrete level and in the field – some would say, intersubjective reality, the others of visual arts, the subjective and then objective mapping of space represented a turning point.

In a broader sense, a condition of contemporaneity that presents a kind of “illumination”, in its direct sense of putting the ordinary in a strange or unusual light – seen as a departure point from that modernist ethos by which any space had to be signified, the white territories of the map inscribed, resulting in nowadays strange condition where everything that can be known is known. We can observe as a reaction an pronounced tendency, both in the artistic area and in literature (where magical realism is in recent years one of the dominant currents) to deliberately fill the real with strangeness, with incongruous elements.

New tools and materials necessarily contribute to the exploration of the unknown and to the attainment of artistic proposals with surprising potential, playing more than often the card of an “uncanny valley” type effect. A common interest in transcending the quotidian self, through openness in fragmentary narratives, which manifests between dream, hallucination, persona and memes or just the pure reflection from a meditative-nocturnal type, appears in works made up of a variety of media – painting, photography, graphics, to installation and video. As a real, heterotopic construction, originating from the materialization of an indefinite ”weltschmertz” of the times. Often in figurative representations, as well as what seems to be beyond the categories of the real, the familiar is presented to us with aura in artistic manifestations that seem to express observations towards a present that is increasingly unwelcoming, with a desire for a future whose blueprint has not yet been drawn.

Horațiu Lipot