Emma Păvăloaia
THE GARDEN OF EARTHLY DISCONTENTS
09-30.11.2023
curated by Gilda Ghinoiu
EN
The long night of human history is drawing at last to its conclusion. Now the air is hushed and the east is streaked with the rosy blush of dawn. Yet in the world we have always known evening grows deeper and the shadows lengthen toward a night that will know no end. Terence McKenna – The Food of Gods.
Sensations, emotions and feelings are scientifically delimited. We are told by neurocognitive apologists and soul doctors that any sensation translated into an emotion lasting more than three hundred seconds is indexed in clinical bibles with the term of feeling. These ruthless and artificial temporal delimitations are great soils for the roots of cognitive grafts, which sprout absurd ideas, such as feelings being gangs of sensations from whose emotional alliances there are born peoples of fantasies ready to resist, to break the temporal boundaries of the present’s memory. But how exactly will the feelings resistant to the void be divided, classified, siphoned and represented?
What kind of psycho-matter will feed with hormonal juices the raw seedlings of remembrance? The luckiest lushes will be watered with limpid juices, with the water of beauty, with the syrup of merriment, with the scent of small flowers of contentment. They are to be treated with the oils of gratitude and refreshed with heavy droplets of godly meads. Twigs will grow on them swiftly. They will grope the light of neocortical heavens and be transformed into warps of wholesome thoughts, weaving the intricate tapestry of imaginary diurnal regimes. On these merry webs there are embroidered the imaginary constellations of heavenly gardens, of sparkling celestial fortresses, the images of orchards richly scented with the aromas of enchanted fruits. On these reticulations rest the angelic hosts and swarms of faery maidens who inhabit the realms of youth without old age and of life without death!
Emma Păvăloaia’s paintings tell us the story of the unlucky tendrils that will turn to blue-green sediments of clay. They will grow in slimy swamps fed by subconscious infra-lights. Bitter psycho-matters, condensed in the heavy clouds of the subcortical skies, will irrigate their sprouts. The Garden Of Earthly Discontents will spoil them with insomnia and hurricanes of regret They will be blown away in storms of dreams burned on the cinders of early love. Venomous deluges, followed by the salty ebbs and zounds of revenge, shall wash away the flesh of their flowers. From such seeds, the flour of imaginary nightmarish constellations may be ground. The sieve of earthly discontent will sift them. Greases drained from mute arguments and from hides of beastly hybrids will grind the colored powders, which, on contemporary stretches of canvases plastered with dark fantasies of the garden, will bring to our sight Apocalypses and Armageddons consumed to stone and beyond bones.
The Garden of Earthly Discontents proposes a plural figurative discourse, articulated along the lines of neo-surrealism, in which the landscapes of collective human tragedies are decorated with the objects that refer to personal micro-dramas. Emma Păvăloaia integrates the remnants of personal experiences into her post-apocalyptic frames. Dismembered human bodies next to household objects – a bicycle, a tree, detergent bottles and washing racks – are all collocated in sublunar orchards, mostly charred and populated with dysgenic plants and animals. The same realms that house the ruins of a defiant consumerist civilization become both purging spaces for the artist’s experiences and habitats for a wondrous new world, for an ecosystem of fragile and bizarre biotopes, the result of a new Creation. Thus, Emma synchronizes the small inner apocalypse of the Great Postlude, an echo of the Great Finale. The colors of twilight, broken by black lights of the garden, and the hybrid forms, filled with non-human tints, induce mental oscillations in the viewers, who are challenged to decide quickly whether they are facing the first sunset or the first dawn of the next Genesis, in which Man is left outside Creation. The absence of human characters transforms the paintings, from revealing chronotopes into moralizing psychological milestones, marking the paths for the extinction of the human species. Ascensionist symbols, represented by dead or mutilated birds, alongside urban ruins, add ethical dimensions to the series. Human souls are denied the last judgment: they are simply condemned to annihilation. In Emma Păvăloaia’s vision, a better world means a world means a world in which Man is only a vague memory of previous creations!
RO
Noaptea lungă a istoriei omenirii se apropie în sfârșit de sfârșit. Acum aerul este liniștit și răsăritul este brăzdat de trandafiriul zorilor. Cu toate acestea, în lumea pe care am știut-o întotdeauna, seara se adâncește și umbrele se prelungesc spre o noapte care nu va cunoaște vreun sfârșit – Terence McKenna – The Food Of Gods
Senzațiile, emoțiile și sentimentele sunt delimitate din punct de vedere științific. Ne spun apologeții neurocogniției și doctorii de suflete că orice senzație tradusă într-o emoție care depășește durata a trei sute de secunde este indexată, în bibliile clinice, cu termenul de sentiment. Aceste nemiloase și artificiale delimitări temporale sunt pământuri grozave pentru rădăcinile unor altoiuri cognitive din care rodesc idei năstrușnice, precum aceea că sentimentele ar fi găști de senzații din ale căror alianțe emoționale se nasc popoare de fantasme pregătite să reziste, să încalce granițele temporale ale memoriei prezentului. Dar cum anume vor fi împărțite, clasificate, decantate și reprezentate semințiile de trăiri rezistente la uitare?Ce fel de psihomaterii vor hrăni cu sucuri hormonale răsadurile crude de neuitare? Cei mai norocoși lujeri vor fi udați cu zămuri limpezi, cu apă de frumusețe, cu sirop de veselie, cu parfum de flori mărunte de mulțumire. Vor fi dezmierdați cu uleiuri de recunoștință și răcoriți cu stropi grei de mieduri zeiești. Mlădițe le vor crește repejor. Vor pipăi lumina cerurilor neocorticale și vor fi transformate în urzeli de gânduri sănătoase, ce împletesc tapiseria complicată a regimurilor imaginare diurne. Pe aceste pânze fericite sunt brodate constelațiile imaginare ale grădinilor paradisiace, ale cetăților cerești scânteietoare, imaginile răzoarelor bogate-n fructe fermecate. Pe aceste canavale odihnesc cetele îngerești și roiurile de zâne-mici, fecioare, ce locuiesc tărâmurile tinereții fără bătrânețe și ale vieții fără de moarte!
Picturile Emmei Păvăloaia ne spun povestea lujerilor lipsiți de noroc, întorși spre sedimente de argile verzi albastre. Aceștia vor crește în mlaștini cleioase hrăniți de infra lumini subconștiente. Psihomaterii amare, condensate în norii greoi ai anti-cerurilor subcorticale, le vor iriga mlădițele. Grădina nemulțumirilor pământești îi va dezmierda cu insomnie și uragane de regrete. Vor fi spulberați în vise arse pe jarul dragostei din prima tinerețe. Diluvii veninoase, urmate de refluxuri sărate de răzbunare și de zoaie, vor spăla cărnurile florilor lor. Din astfel de semințe macină, Emma Păvăloaia, făina constelațiilor sale imaginare. Unsori scurse din argumente mute și din pieile bestiilor hibride vor muia pulberile colorate care, pe întinderi contemporane de pânze grunduite cu fantasticul negru de grădină, vor dezbrăca ochilor noștri apocalipse și armaghedoane consumate pînă la piatră și dincolo de oase.
Grădina nemulțumirilor pământesti propune un discurs figurativ plurivalent, articulat pe tiparele neo-suprarealismului, în care peisajele-martori ale tragediilor umane colective sunt decorate cu obiecte ce fac trimitere la micro-dramele personale. Emma Păvăloaia integrează în cadrele sale post-apocaliptice resturile trăirilor personale. Organe umane desperecheate alăturate obiectelor de uz domestic – o bicicletă, o copaie, flacoane de detergent și grătare de spălat haine sunt, toate, co-locatarele unor livezi sub-lunare, în mare parte carbonizate și populate cu plante și animale disgenice. Aceleași tărâmuri care găzduiesc ruinele unei civilizații consumeriste sfidătoare devin atât spații de purgație ale trăirilor artistei cât și habitate pentru o minunată lume nouă, pentru un ecosistem cu biotopuri fragede și bizare, rezultate dintr-o nouă Facere. Astfel, Emma sincronizează mica apocalipsă interioară Marelui Postludiu, ecou al Marelui Final. Culorile crepusculare, rupte cu lumină neagră de grădină, și formele hibride, umplute cu tente non-umane, induc privitorului oscilații mentale, acesta fiind provocat să decidă repede dacă se află în fața primului apus sau ai primilor zori dintr-o Geneză următoare, în care Omul este lăsat înafara Creației. Absența personajelor umane transformă picturile din cronotopuri revelatoare în borne psihologice moralizatoare, care marchează traseele dispariției speciei umane. Simbolurile ascensionale, reprezentate prin păsări moarte sau mutilate, alăturate ruinelor urbane, adaugă seriei dimensiunea etică. Sufletelor umane le este refuzată ultima judecată, fiind condamnate la aneantizare. În viziunea Emmei Păvăloaia o lume mai bună înseamnă o lume în care Omul este doar o amintire vagă a creațiilor anterioare.
Gilda Ghinoiu
