Genti Korini
Lateral Geometries

Genti Korini

Lateral Geometries

14.07 – 13.08.2022

curated by Horatiu Lipot

 

EN

“Anri, tell me the truth. Tell me that this city does not exist. Please tell me that you do not have an artist-Mayor friend?”, was the rhetorical question that artist Liam Gillik addressed to Anri Sala, apparently reflecting a state of dubitative anticipation, highlightning perfectly the window of opportunity created through the proposals of the mayor, Edi Rama, to revitalize the urban space in the Albanian capital of Tirana. The most obvious aspect of this initiative today is the instagramable multicolored facades based on modernist principles that discrepantly adorn the brutalist living blocks, or the transition period buildings. Harald Szeemann was so fascinated by what was happening in Tirana that it inspired him to curate the show “Blood and Honey” at the Essl Museum. This state of affairs similar to a total urban artistic heterotopia, culminated in 2003 when the curator Hans Ulrich Obrist and Sala, who were invited to participate in Tirana’s Biennale with full support of the local administration, implemented the initial project involving other internationally renowned artists such as Olafur Eliasson, Dominique Gonzalez-Foerster, Gillick, and Rirkrit Tiravanija.

Under these external circumstances Genti Korini’s career started to take shape, obtaining a MFA in painting and graphic design from the University of Arts in Tirana in the year 2002. Continued by a masterclass with the renowned German artist Thomas Scheibitz, from where he will develop a particular typology of its subject to be simultaneously at the boundary between an abstract and a figurative stance. With an artistic practice, that its rooted on such diverse mediums like painting, photography, sculpture and object, video art or ceramics, clarifying the context and the architectural ideology and practices underlying the construction of Tirana, are essential in defining the conceptual premises that stand at the basis of Korini’s entire corpus of works, and also for the showcased series – Lateral Geometries.

Made in the last 2 years, the paintings represent the central medium at the core of this series, and are based on a deliberately analytical practice that starts with the manipulation of disparate architectural elements, typical either to the state socialist period, or the transiton one. From there, he makes a digital rendering where this elements are rearranged visibly similar with the organizational principles and shapes of a geometric solids still life– which was the basic practice in the socialist education art system, still being in practice today – the composition is then copied into the “formal” technique of oil painting on canvas. This process of rearrangement, starting from a clearly ideological view on the monumental architecture, which often tends, in the service of political power, to suppress the individual through its megalithic structure – as falling on its head or blocking ones horizon – makes me emphasize that the structure from Genti Korini’s constructions lay on the same principles on which Jacques Le Goff stated that “[a] monument is primarily a disguise, a deceptive appearance, a montage. First of all, it must be dismantled, demolishing the montage, deconstructing the construction and analyzing the conditions in which those documents-monuments were produced”

With this in mind I like to point at Korini’s works from the perspective that Walter Benjamin placed the spatial coordinates for the Angelus Novus, looking at the past with his head turned, and with the body taken into the relentless inertia of an ever increasing entropic, and confusing future. In fact, like in case of many of the former countries of Eastern Europe, Albania is still seen as being under construction and in an ongoing process towards something unattainable. There, like in Romania, where in the last hundred years three main political models have existed in succession – fascism, state socialism and contemporary neoliberal practices – with their analogies and developments in relation with arts, have produced subjectivities and generated meanings in public space. For authoritarian regimes, the shaping of urban space was a fundamental part of the political project, and in many cases, the new democratic identity couldn’t infuse into these spaces the new born type of society and its values. Wide boulevards with vast urban voids, impressive when seen from above but in utter disconnection to the human scale, defined by long, tiring and vigilant, walking distances are the common criteria for the typology of public spaces in socialist urban environments. In short, if in the West architectural modernism was utilitarian, the “lateral” one of South America or from the East was symbolic and subscribed to the political power. As those places had mainly an aesthetic and symbolic function, there was no preoccupation with creating opportunities for social engagement. From these symbolism, voided of its power structure meaning, Korini creates its new abstract assemblages, proposing to expose them naked to the eye as being in fact just basic decorative elements.

The concept underlying the paintings is consistent with its video counterpart, and the accompanying drawing artifacts, that could be subscribed to a category of institutional critique – The Drawing Lesson (2019) – a work depicting a drawing training session at a high school class, demandig the composition of two drawings, a still life based on the arrangements of the geometric solids, and a drawing after a classical vegetal ornament that adorns public buildings. Played backwards, from its completion to the blank page – like a de-Kooning-erased-by-Rauschenberg made in a video technique – it shows the same subconscious process of emptying the meanings of these elements that still stand ubiquitous in the current methodology and in the urban landscape,

Depicted in an abstract constructivist style, these new compositions are placed in a space like a vacuum in the sense of a closed system, where the principles of general relativity are no longer applicable, suppressing especially the gravitational force. This fragile balance strengthens the idea of the simulacrum, or the ersatz of an object. And, what a better space for analysis than the vacuum. In this context it should also be mentioned that from a historical point of view geometric abstractionism was one of the first choosed means of expression in the post-war art, both in South America and in the East of Europe.

There is no doubt that the two-dimensional, in particular, occupies the main stage in the painting practice of Genti Korini. In this context we need to mention Clement Greenberg, for which that flatness, or bidimensionality, is an essential and desirable quality in recent painting. Usually the lightning is opaque, illuminaing the compositions evenly and ubiquitously from the back, like a backlight. If in the past Korini made use of gradients, now the structures are most often rendered in blocks of saturated neon colors, but more acidic-radioactive at the edges, suggesting the metallic skeletons that appear continuously as the surfaces vanishes, increasingly corrosive stances coming out from the former power structures. The effect is a metallic one, alluding to an omnipresent background of technological radio waves.

Maybe from a conceptual point of view we could name Korini’s painting practice in the general context of his works, as colorizing the deindustrialization. We are basically talking about a similar mechanism that operates in contemporary painting erodating the academic tradition: the attempted denial of the artist’s hand, the tension between reflection and repellency, and the important presence of specific external references based on a technical process.

Horatiu Lipot

RO

“Anri, tell me the truth. Tell me that this city does not exist. Please tell me that you do not have an artist-Mayor friend?”, este întrebarea retorică reflectând aparent o anticipație dubitativă, pe care artistul Liam Gillik i-o adreseză lui Anri Sala și care reliefează perfect breșa artistică creată prin intențiile primarului, Edi Rama, de a revitaliza spațiului urban din capitala Albaniei, Tirana. Cel mai evident aspect al acestei inițiative este reprezentat de astăzi instagrmabilele fațade multicolore decoarte în tradiție modernistă, care ornează adesea discrepant blocurile brutaliste, ori alte clădiri tip ale perioadei de tranziție. Harald Szeemann, la rându-i a fost atât de fascinat de premisele acestui areal, încât a fost inspirat să organizeze expoziția „Blood and Honey” de la Muzeul Essl, iar această stare de fapt similară unei heterotopi urbanistice, a culminat cu organizarea Bienalei din Tirana în 2003 de către Hans Ulrich Orbist și Sala, unde artiști dintre cei mai cunoscuți internațional precum Olafur Eliasson, Dominique Gonzalez-Foerster, Gillick, sau Rirkrit Tiravanija au participat în proiectul susținut de întreaga administrație locală.

Cam între aceste coordonate cariera artistică a lui Genti Korini începe să se cristalizeze, după obținerea masteratului în pictură și design grafic la Universitatea de Artă din Tirana în 2002. Continuate de un masterclass susținut de reputatul artist german Thomas Scheibitz, de la care aceasta va pastra o anume tipologie a subiectului, de a fi simultan la limita dintre abstract și figurativ. Cu o practică artistică, care cuprinde medii atât de variate precum pictura, fotografia, sculptura și obiectul, arta video ori ceramica, menționarea contextului și a instrumentarului arhitectural al Tiranei, în special cel al perioadei de tranziție, sunt esențiale în definirea premiselor conceptuale ce stau la baza lucrărilor atât din actuala serie – Lateral Geometries – cât și în definirea întregului corpus de lucrări.

Realizate în ultimii 2 ani, picturile care reprezintă mediul central în cazul seriei de față, au la bază o practică deliberat analitică, care pleacă de la manipularea elementelor arhitecturale disparate care definesc atât perioada comunistă, ori pe cea de tranziție, într-un desen digital unde sunt rearanjate cel mai adesea după principile de organizare ale unei naturi statice din tipologia solidelor geometrice – practică de bază în învățămîntul socialist care coexistă puternic și în actualul sistem – compoziție care mai apoi este transpusă în tehnica “formală” a uleiului pe pânză. Acest proces de rearanjare, plecând de la o perspectivă asupra arhitecturii monumentale, care tinde adesea în slujba puterii politice, să suprime individul prin însăși structura sa megalitică – să cadă în cap sau să blocheze orizontul – mă face să subliniez că structura acestor noi construcții ale lui Korini se aranjează pe aceleași principii prin care Jacques Le Goff definește că “un monument este în primul rând o deghizare, o înfățișare înșelătoare, ori un montaj. Acesta trebuie demontat, demolând montajul, deconstruind construcția pentru a analiza condițiile în care au fost produse acele documente-monumente.”

Cu acest substrat în minte lucrările lui Korini îmi amintesc de aceeași ipostază în care Walter Benjamin plasează coordonatele spațiale în care Angelus Novus se mișcă, privind spre trecut, dus în inerția implacabilă a unui viitor tot mai confuz și entropic, direct proporțional cu viteza propulsiei. De altfel, precum mare parte din țărie Estului European, Albania este încă văzută ca o țară în construcție, într-un continu proces în desfășurare către ceva încă neatins. În Tirana, asemeni României, unde în ultimii o sută de ani trei modele politice principale au existat în succesiune – fascismul, socialismul de stat și practicile neoliberale contemporane – cu analogiile și evoluțiile lor în ceea ce privește relația cu artele vizuale, au produs subiectivități egolatre generând semnificații în spațiul public. Pentru aceste regimuri autoritare, modelarea spațiului urban a fost o parte fundamentală a proiectului politic și, în multe cazuri, noua identitate democratică nu a putut infuza în aceste spații noua formă de organizare socială și noile ei valori. Bulevarde largi, goluri urbane vaste, impresionante văzute de sus dar în deconectare totală de scara umană, definite de distanțe mari sunt criteriile comune pentru tipologia spaților publice din mediile urbane socialiste. Pe scurt, dacă în Vest modernismul arhitectonic a fost utilitar, cel “lateral” al Americi de Sud, ori al Estului a fost unul simbolic subscris puterii. Întrucât aceste locuri aveau în principal o funcție estetică și simbolică, nu a existat nicio preocupare de a crea oportunități de implicare socială. Tocmai aceste simboluri, inutile astăzi, sunt căutate de Korini și decupate pentru a le arăta în fapt ca ceea ce sunt la bază – elemente pur decorative.

Acest pretext compozițional în cazul picturilor, este transpus metodic prin tehnica înregistrării în lucrarea video și desenele artefact ce o însoțesc, care aparține tipologiei criticii instituționale – The Drawing Lesson (2019) – unde este înfățișată practica artistică liceală cu elementele sale centrale ale pregătirii în materia desenului, prin realizarea unei naturi statice a aranjamentelor solideleor geometrice, respectiv a unui desen după un element clasic de ornamentație care decorează clădirile publice. Redat invers, de la realizare la pagina goală, asemeni unui de-Kooning-șters-de-Rauschenberg video, pare să arate același proces subconștient de golire a semnificaților pe care aceste elemente, încă omniprezente metodologiei și peisajului urban actual, le suferă implacabil în noua ordine.

Înscrise compozițional unui abstracționism de factură constructivistă, obiectele sunt plasate într-un spațiu idealizat, asemeni unui vid în accepțiunea sa de sistem ermetic, unde principiile relativiății generale nu mai sunt aplicabile, suprimând în special forța gravitațională. Acest echilibru fragil, întărește ideea simulacrului, ori a ersatzului nerent oricărui produs perisabil. Și, ce spațiu mai bun pentru analiză, decât vidul. În acest context trebuie menționat că din punct de vedere istoric abstracționismul geometric a fost maniera preferată de expresie atât în arta postbelică din America de Sud, cât și în arta Estului european.

Nu există nicio îndoială că bidimensionalul este primul spațiu ocupat în lucrările lui Genti Korini. Clement Greenberg spre exemplu, afirma că planeitatea, sau bidimensionalitatea este o calitate esențială și de dorit în pictura recentă. Lumina este una opacă, care ilumineză uniform și ubicuu compozițiile, părând ca venind din spate. Aceasta transpare în fondul obiectelor iluminându-le din interior. Dacă în trecut Korini folosea gradientul cromatic, acum structurile sunt redate cel mai adesea în blocuri de culoare neon saturată, dar radioactive și acide în muchile lor, sugerând parcă scheletele metalice care apar tot mai des la suprafață, tot mai coroziv ieșind din fostele clădiri simbol. Efectul este unul metalic, aluziv tehnologic.

Poate, că am putea numi în acest context practica picturală a lui Korini în ca colorizarea dezindustrializării. Vorbim în fond de un mecanism similar care a operat în cadrul picturii actuale asupra tradiției academice: încercarea de negare a mâinii artistului, tensiunea dintre reflecție și respingere, sau prezența decisivă a proceselor și referințelor externe, obiectiv-tehnologice, specifice.

Horațiu Lipot