Play: please don’t touch!

Adéla Janská

02-30.04.2022

Play: Please don’t touch! A split second, dozens of eyes staring at you, the pulse of a thought begins to sprout, wherever you turn your gaze others return to you, the objective lens begins to shrink, the roles change easily, from passive viewer you become the subject of silent analysis and vice versa. Stepping through an apparent silence, Adéla Janská introduces you to a game in which there is no binary division or predetermined labelling of possible interpretations that would divide into exclusively “masculine” or “feminine” understandings of the idea of gaze. The artist creates, through almost exclusively female portraiture, spaces in which the arc of the narrative, if sufficiently extended, adapts to the subtleties involved in the action of being viewed. Adéla Janská invites us to dare to see every female appearance not as a story already written and finished, but an unspoken one, which we can continue according to our own definitions.

At first contact, it is natural for every presence to raise a question mark, to cast doubt on the cultural notions deeply embedded in the social code of each of us, to view nudity as a form of exposure – transformation into object or explicitness – affirmation of femininity. Then you find that the understanding must not be divided into two antinomic points, but consists in looking for the halves that unite. In this sense, the very way to make the work, by initially composing a collage of different images reminiscent of fashion or hyper-erotic photography of the ‘80s-90s (with references to the classic representations of odalisques), the collection of porcelain figurines leads to the extraction and essentialization of a status, gesture, look, rearrange on terms of new data, that do more than enliven the prototype, previously trivialized by consumption or media fetishization. The result is an individualization through the reconstruction of body parts, faces, adding on accessories and decor in a new type of representation of the feminine.

Looking at femininity, of course, the focus is on the extraordinary. On the perfection of the body, on the lipstick stretched on the lips, on the small spots of light or on the flowers that often flow like a curtain. It’s like looking at a diorama designed to create a habitat as contrasting as it is natural. A first contrast results from the white-porcelain of the skin, which makes the body seem inserted and adapted to the narrative that takes place in parallel, through symbols. Reminiscent of the lush details of some elements of pre-Raphaelite painting, a second contrast arises, related to the cultural-visual perception of women, between the stereotype of the etheric, fragile appearance, with a repressed attitude towards eroticism and the pornographic lasciviousness that denotes a kind of femme fatale.

In this succession of understandings, Adéla Janská disrupts what is expected of the female bodies. The connections with nature, which carry only the pattern of vegetation, are reminiscent of the history of porcelain flowers from Chinese pottery to Madame Pompadour’s luxurious collection. Overlaid, the seemingly unbreakable porcelain body reminds us that, from a social point of view, we are taught that idealized beauty never ages and that similar to trinkets or dolls the consumer femininity must be a replica of them. The glassy transparency of the skin seems to be one of the reasons the character stops in a certain position, like wearing a plaster cast. Between the traces of lipstick stretched out on cheeks or beyond the contour of a lip, the air obscured by a red bow, one can feel when the artist decides to give a visual shape, through the moment that has just passed, to the present, sensual or brutal.

The female bodies reveal themselves, opening up to overcome the suggestion of what they offer, controlling the surrounding space. Without being insensitive dolls designed just for fun and play, these characters do not live according to the whims of their owners, but are invested with the knowledge of their own sensuality and its exploitation. Every woman is the centre of an epic event: her own existence, in which gender power inevitably becomes asymmetrical. No choice belongs to the outside, nor does it seem to be imposed, the plot unfolds within the four frames of the canvas. Female desire becomes the subject from object and in this challenge of traditional portraiture, you begin to notice that the thin, white coat, which sometimes covers the face, can be seen as a double protection, from what’s outside and from one’s own self, as a barrier between what it is public and what is intimate to the being. The mask, black or transparent, either hides the identity, amplifies or animates it, offering a direction towards the metamorphosis of the holder, towards a new role. However, you can’t help but wonder, in some places, when two hands, wearing gloves, arrange a necklace on the character’s chest, if the woman has chosen the mask and if she is the one who decides when to take it off.

The element that connects the body, the context, the story to a dynamic dimension of the being is the gaze. Adéla Janská’s brides look at themselves through their own eyes, without resorting to the masculine subject for validation. From hesitant glances to direct confrontation, resignation or provocation, desire or tension, contentment or apathy, ecstatic pleasure, translated into total loss of control, is missing. Freedom exists depending on the game, the body is present and the lessons of the past make their mark on the present, teaching them how to look, who gets their attention, how to lead and guide, how to feel good, the emotions of that moment being almost entirely encapsulated in the eyes.

The symbolic reading of the character, starting from the whole to detail, does not stop to only catching the gaze. Decoding the language hidden by Adéla Janská among the layers of colour also involves understanding, in context, of the meanings attributed to flowers and textures. Extensions of the hypostases, they intensify the state, mediating the communication and the expectations of each character. Along with the flowers, the small points of light on the masks, gathered like stars on a dark sky, continuing in the form of a possible cape-wing, become emblems-signs of transformation.

Adéla Janská reflects, through each female character, on the way we perceive each other, on how we see ourselves, between glamour patterns and oppressive silences, stating openly and incisively in favour of identity that, regardless of gender, lives beyond the glassy glimmers, looking at each of us in turn. By individualizing the personal loadings, the artist particularizes femininity, about which, so far, it has been written in too general terms, elsewhere.

Play: Please don’t touch! O fracţiune de secundă, zeci de ochi care te privesc, pulsul unui gând începe să încolţească, oriunde întorci privirea altele ţi se întorc, lentila obiectivă începe să se micşoreze, rolurile se schimbă cu uşurinţă, din spectator pasiv devii subiect al unei analize mute şi vice-versa. Păşind printr-o aparentă tăcere, Adela Janska te introduce într-un joc în care nu există o diviziune binară sau o catalogare predeterminată a posibilelor interpretări care ar împărţi în înţelegeri exclusiv “masculine” sau “feminine” a ideii de privire. Artista crează, prin portretistica aproape exclusiv feminină, spaţii în care arcul naraţiunii, dacă este suficient întins, se adaptează subtilităţilor pe care le implică acţiunea de a fi privit. Invitaţia pe care Adela Janska o face este de a îndrăzni să vedem fiecare apariţie feminină nu ca pe o poveste deja scrisă şi încheiată, ci una nerostită, pe care putem să o continuăm conform propriilor definiţii.

La prim contact, e firesc ca fiecare prezenţă să îţi ridice un semn de întrebare, să îţi sădească o îndoială cu privire la noțiunile culturale adânc implantate în codul social al fiecăruia dintre noi, să priveşti nuditatea ca o formă de expunere – transformare în obiect ori explicitare- afirmare a feminităţii. După care constaţi că înţelegerea nu trebuie tranşată în două puncte antinomice, ci constă în căutarea jumătăţilor care se unesc. În acest sens, însăşi maniera de a realiza lucrarea, prin compunerea iniţială a unui colaj din diferite imagini ce amintesc de fotografia de modă sau hiper-erotizată a anilor ’80-90 (cu trimiteri însă la reprezentările clasicizate ale odaliscelor), colecţionarea figurinelor de porţelan duce la extragerea şi esenţializarea unui statut, gest, privire, recompunerea pe baza unor noi date ce fac mai mult decât să însufleţească prototipul, banalizat anterior prin consum sau fetişizarea media. Rezultă o individualizare prin reconstrucţia părţilor de corp, a chipurilor, din ataşarea accesoriilor şi a decorului într-un nou tip de reprezentare a femininului.

Privind feminitatea, desigur, privirea se opreşte asupra extraordinarului. Asupra perfecţiunii corpului, asupra rujului întins de pe buze, asupra micilor pete de lumină ori a florilor ce curg adesea asemenea unei cortine. Parcă priveşti într-o dioramă concepută pentru a crea un habitat pe cât de constrastant, pe atât de natural. Un prim constrat rezultă din albul-porţelanat al pielii, ceea ce face ca trupul să pară inserat şi adaptat naraţiunii ce se petrece în paralel, prin simboluri. Amintind prin detaliile luxuriante de unele elemente ale picturii pre-rafaelite, un al doilea constrast se naşte, ce ţine de percepţia cultural-plastică a femeii, între steoreotipul apariţiei eterice, fragile, cu o atitudine reprimată faţă de erotic şi lascivitatea pornografică ce denotă un tip de femme fatale.

În această succesiune de înţelegeri, Adela perturbă ceea ce se aşteaptă de la corpurile feminine. Conexiunile pe care le face cu natura, care poartă în sine doar şablonul vegetaţiei, aminteşte de istoria florilor de porţelan de la ceramica chineză până la luxoasa colecţie a Madamei Pompadour. Suprapus, corpul sticlos, aparent incasabil, aminteşte că, din punct de vedere social, suntem învăţaţi că frumuseţea idealizată nu îmbătrâneşte niciodată şi că asemenea bibelourilor sau păpuşilor şi feminitatea de consum trebuie să fie o replică a acestora. Transparenţa vitroasă a pielii pare a fi cea care, asemenea unui mulaj de ghips, opreşte personajul într-o anumită poziţie. Printre urmele de ruj întinse pe obraz ori depăşind conturul buzei, aerul obturat de o fundă roşie, parcă simţi cum artista da o formă vizuală prin momentul care tocmai a trecut, prezentului, senzual sau brutal.

Trupurile feminine se dezvăluie, deschizându-se pentru a depăşi sugestia cu privire la ce oferă, controlând spaţiul din jur. Fără a fi păpuşi nesimţitoare concepute doar pentru plăcere şi joacă, personajele Adelei nu trăiesc în funcţie de capriciile proprietarilor lor, ci sunt investite cu cunoaşterea propriei senzualităţi şi exploatarea acesteia. Fiecare femeie este centrul unui eveniment epic: propria existenţă, în care puterea de gen devine, inevitabil, asimetrică. Nici o alegere nu aparţine exteriorului şi nici nu pare a fi impusă, trama derulându-se în cadrul celor patru cadre ale pânzei. Dorinţa feminină devine subiect din obiect iar în această contestare a portretisticii tradiţionale, începi să observi că pelicula fină, albă, ce acoperă uneori şi chipul, poate fi o dublă protecţie, faţă de exterior şi faţă de propriul eu, ca o barieră între ceea ce este public şi ceea ce este intim fiinţei. Masca, neagră sau transparentă, fie ascunde identitatea, fie o amplifică sau animă, oferind o direcţie înspre metamorfozarea deţinătoarei, înspre un nou rol. Cu toate acestea, nu ai cum să nu te întrebi, pe alocuri, atunci când două mâini, la rândul lor cu mănuşi, aranjează un colier pe pieptul personajului, dacă femeia a ales masca şi dacă ea este cea care decide când să o scoată.

Elementul ce leagă trupul, contextul, povestea de o dimensiune dinamică a fiinţei este privirea. Miresele Adelei se privesc din propria prismă, fără a apela la subiectul masculin pentru validare. De la priviri ezitante la confuntarea directă, resemnare sau provocare, dorinţă sau tensiune, mulţumire sau apatie, plăcerea extatică, tradusă prin pierderea totală a controlului lipseşte. Libertatea există în funcţie de joc, corpul este prezent, lecţiile trecutului îşi pun amprenta asupra prezentului, învăţându-le cum să privească, cine îi primeşte atenţia, cum să dirijeze, cum să se simtă bine, emoţiile acelei clipe fiind aproape integral încapsulate în ochi.

Citirea simbolică personajului pornind de la întreg, înspre detaliu, nu se opreşte doar prin captarea privirii. Decodarea limbajului ascuns de Adela printre straturile de culoare presupune şi înţelegerea, în context, a sensurilor atribuite florilor şi texturilor. Extensii ale ipostazelor, acestea intensifică starea, mediind comunicarea şi aşteptările fiecărui personaj. Alături de flori, micile puncte de lumină de pe măşti, adunate asemenea stelelor pe cerul întunecat, continuând sub forma unei posibile aripi-pelerină, devin embleme-semne ale transformării.

Adela Janska reflectă, prin fiecare personaj feminin, la modul în care ne percepem unii pe ceilalţi, la cum ne vedem pe noi înșine, între tipare glamour şi tăceri apăsătoare, argumentând deschis și incisiv în favoarea identităţii care, indiferent de gen, trăieşte după licăririle sticloase, privindu-te la rându-i. Individualizând încărcăturile personale, Adela particularizează feminitatea, despre care, până acum, s-a scris în prea termeni generali, în altă parte.

Maria Bilaşevschi