Julia Haumont
All day I dream
curated by Lina Țărmure
EN
Julia Haumont (b. 1991, France) debuts in the local artistic context with works that have already proved her creative abilities in the French space, outlining a specific aesthetic, related to the claim of a lost childhood. The constituent elements of this exhibition come from the deeply personal structure of the artist’s memories, which she created together with her family in the first years of life.
Haumont creates her own playground, which she animates with ceramic and glass works, anthropomorphized children sized characters and objects inspired by the sea; her universe is completed by collages made of textile material, which outline the limits of this cosmos that is to be regained. The characters are encapsulated in a moment that the artist wants recovered, subject to the act of remembrance through a reliving. Except that she doesn’t relive it exactly, but rather leaves it to the subconscious, which, inspired by the study of family photos, generates components of the exhibition, from ceramic and glass objects, to fragments of pasteled porcelain and glass fragments, all invoking textures that support the deconstruction of her own childhood.
All day I dream is, first of all, an enclave of reality; an anthem of that distant, desaturated time of childhood, which we covet as adults and from which we want to escape when we are children. A time of search and discovery, of a blend between gentleness and violence, of joy and sorrow; but above all, a time when play governs any attempt at seriousness. Secondly, it is an awareness and, at the same time, an assumption of the loss of the battle with time, a conclusion of the contemplation on the mnemonic mechanisms of the human brain which at some point dilutes to complete extinction, becoming forgotten among the neuralgies generated by the inevitable passing of time.
The vast majority of the characters lack any physical individuality, bearing the obvious features of the author; however they can be differentiated by the details that Julia carefully enameled, resuming the leitmotifs of childhood, inevitable consequences of play: bruises on the knees, hands or shoulders, a tear in the corner of an eye, or different colors of socks. Thus, at first glance, the characters appear to be detached from their early life; however, a closer look shows how, in the bodies of a few years old girls, lie the attitudes of some teenagers, maybe even of young adults. Consequence of their ambiguous feelings, the children’s eyes are often directed to the ground, prisoners of their own thoughts, thus revealing their vulnerability, which will be understood only when they will ever grow up (if only), as the poet Nicolae Avram puts it in the volume The Orphans: “I realized late maybe too late / that I’ve always been a little weird creature / or rather a scared little mouse”.
In the absence of a disturbing factor, like an exponent of a life full of vicissitudes, boredom or daydreaming can be endlessly prolonged: “during the days when no one is looking for us / we cling to the walls like bats clinging to the ceiling of dark caves / we rip out the scabs / on our knees / and on our lips”. These moments represent the absolute duality of reality, the immersion in the dream state becoming the only purpose of an existence dictated by rummaging the corners of memory; like a dream within a dream, in which the characters dream Julia’s dream.
Only one of the few characters looking around them, an andogynous one (the only one who doesn’t wear the artist’s face) takes an interest in the context in which he finds himself, looking curiously in front of him, becoming a bridge between the present and the past, a guardian of this carefully made playground: “I realize that in fact / the blonde has been our amulet / everyday / the one that kept a watchful eye / the one who always got rid of the evil”. Therefore, we observe how a pseudo-organisation of the characters is taking shape, creating a sort of solidarity specific to a gang that allies against reality, and immerses in fantasies, daydreams and calculates its desires in anticipation of the future, avoiding strangers’ eyes.
The concept of play is taken over and integrated in all aspects of the genesis of the exhibition, whether we are talking about the multiple possibilities of interpreting the roles and positions of the protagonists, the exploration of the relationship between viewer and the work, the weaving and overlapping fragments of textile material, as well as joining and beading of porcelain fragments. The juggling between matter, shape and color is associated with the passage of time, necessary both to elaborate finished glass of ceramic objects, but also to create and deposit memories until they are forgotten, only to be found again and reprocessed. The total recall becomes an absolute but unrealistic goal; this inability represents the creative engine of the artist, that leads to this cathartic process, so necessary for the purification of toxic emotional states. Thus, a new context governed by frailty is created, in which the components are pieces of distant evocations, carefully attached to one another, not very tight but enough to not lose them and to not move too far away from the new playground of the adult Julia Haumont.
–
Born in 1991, Julia Haumont graduated from the Beaux – Arts de Paris with the Honors of the Jury in 2017. Trained in the studio of Jean – Michel Alberola and Claude Dumas, she develops her practice around painting, engraving and ceramics. Having previously studied at the Ecole de la Chambre Syndicale de la Couture Parisienne, textiles became one of her mediums of choice, broadening the horizons of her work. She confers fabrics ambivalent meanings through dyeing, embroidering, and various deconstruction processes which create transparency for the viewer’s eye. The ceramic element, on the other hand, created a playful and sensual juxtaposition, as well as the impression of a “concrete” work, since the pieces take shape day by day. Both techniques convey a certain fragility. The textiles are torn apart, frayed, broken down transparently. The ceramic possesses a certain visual presence and strength, yet it remains essentially a very delicate material. Her work was recently shown at Art Paris, with Praz-Delavallade Gallery and Danysz Gallery and in Shanghai, with the same Danysz Gallery.
RO
Julia Haumont (n. 1991, Franța) debutează în contextul artistic local cu lucrări care i-au demonstrat deja capacitățile creatoare în spațiul francez, conturându-și o estetică specifică, referitoare la revendicarea unei copilării pierdute. Elementele constitutive ale expoziției provin din structura profund personală a amintirilor artistei, ale memoriilor create alături de familia sa în primii ani de viață.
Haumont își creează propriul loc de joacă, pe care îl animă cu lucrări de ceramică și sticlă, personaje antropomorfizate de mărimea unor copii și obiecte inspirate din mediul marin; universul îi este completat de colaje formate din bucăți de material textil, care conturează limitele acestui cosmos ce se dorește a fi redobândit. Personajele sunt încapsulate într-un moment pe care artista îl dorește a fi recuperat, supunându-l actului rememorării printr-o retrăire. Doar că nu îl retrăiește exact, ci se lasă pradă subconștientului, care generează — inspirat din studiul asupra fotografiilor de familie — componente ale expoziției, de la obiecte de ceramică, sticlă, până la fragmente pastelate de porțelan și ceramică, toate invocând texturi care susțin deconstrucția propriei copilării.
All day I dream este, în primul rând, o enclavă a realității; un imn al copilăriei, al acelui timp îndepărtat, desaturat, pe care îl râvnim ca adulți și din care dorim să scăpăm când suntem copii. Un timp al căutărilor și al descoperirilor, al melanjului dintre blândețe și violență, dintre bucurie și durere; dar, mai ales, un moment în care jocul guvernează orice tentativă de seriozitate. În al doilea rând, este o conștientizare și, totodată, o asumare a pierderii luptei cu timpul, o concluzie a contemplării asupra mecanismelor mnemonice ale creierului uman, care, la un moment dat, se diluează până la dispariția completă, devenind uitate printre nevralgiile generate de scurgerea inevitabilă a timpului.
Marea majoritate a personajelor sunt lipsite de vreo individualitate fizică, purtând trăsăturile evidente ale autoarei; totuși, acestea pot fi diferențiate cu ajutorul detaliilor pe care Julia le-a emailat cu grijă, reluând laitmotive ale copilăriei, inevitabile consecințe ale jocului: julituri în genunchi, pe mâini sau umeri, o lacrimă în colțul ochiului, susținută de îmbujorarea specifică unei tensiuni (emoționale sau fizice) sau culorile diferite ale șosetelor. Astfel, la o primă vedere, personajele par a fi desprinse din perioada incipientă a vieții; însă, o privire mai atentă ne arată cum, captive în corpul unor fetițe de câțiva ani, zac atitudini ale unor adolescente, poate chiar tinere adulte. Prinse în sentimente ambigue, privirile copilițelor sunt îndreptate de cele mai multe ori înspre pământ, prizoniere ale propriilor gânduri, devoalându-și astfel vulnerabilitatea, care va fi abia mai târziu (dacă, vreodată) înțeleasă și asumată, precum așază în cuvinte poetul Nicolae Avram, în volumul Federeii: „am înțeles târziu poate mult prea târziu / că am fost dintotdeauna o mică vietate / ciudată / sau mai curând un șoricel înfricoșat”. Expectanța unui viitor mai atrăgător decât prezentul, plictisul sau scufundarea în starea de daydreaming pot fi prelungite la nesfârșit, în lipsa unui factor perturbator, exponent al unei autenticități vitregite de vicisitudinile vieții: „zilele în care nu ne caută nimeni / stăm lipiți de pereți ca liliecii de tavanul peșterilor / întunecoase / ne rupem cojile bubelor dulci / de pe genunchi / și de pe buze”. Aceste momente reprezintă dedublarea absolută de realitate, imersarea în starea de visare devenind singurul scop al unei existențe generate de cotrobăirea prin cotloanele memoriei; ca un vis în vis, unde personajele visează visul Juliei.
Din cele câteva personaje care privesc în jurul lor, unul androgin (singurul care nu poartă chipul artistei) își asumă interesul asupra contextului în care se află, privind curios în fața sa, devenind o punte de legătură între prezent și trecut, un gardian al acestui răstimp născocit cu grijă: „îmi dau seama că de fapt / blondul fusese amuleta noastră / de toate zilele / cel care ținea de șase / ne scăpa de rele.” Observăm, așadar, cum se conturează o pseudo organizare a personajelor, conturându-se un soi de solidaritate specifică unei găști care se aliază împotriva realității, se imersează în fantezii, visează cu ochii deschiși și își calculează dorințele în așteptarea viitorului, ferindu-se sfios de privirile necunoscuților.
Conceptul de joc este preluat și integrat în toate aspectele genezei expoziției, fie că vorbim despre multiplele posibilități de interpretare ale rolurilor și posturile protagoniștilor, despre tatonarea dintre privitor și lucrare (impusă de timiditatea și inocența personajelor), despre hazardul de care se lasă condusă artista atunci când coase, împletește și suprapune fragmente de material textil, precum și când alătură sau leagă cu mărgele fracțiuni de porțelan. Jonglarea dintre materie, formă și culoare se asociază cu fenomenul de trecere al timpului, necesar atât pentru a elabora obiecte finite de sticlă sau ceramică, dar și pentru crearea și sedimentarea amintirilor până la uitarea lor, ca mai apoi să fie regăsite și reprocesate. Recuperarea totală a memoriilor devine un scop absolut, însă nerealist; iar această incapacitate reprezintă motorul creator al artistei, care conduce înspre procesul cathartic, atât de necesar pentru epurarea stărilor emoționale nocive. Astfel, se creează un nou context guvernat de fragilitate, în care obiectele componente sunt bucăți ale unor evocări îndepărtate, prinse atent unele de altele, nu foarte strâns, însă destul cât să nu se piardă, să nu se îndepărteze de noul loc de joacă al adultului Julia Haumont.
–
Julia Haumont (n. 1991) a absolvit Universitatea de Arte Frumoase din Paris în 2017, unde a studiat cu Jean – Michel Alberola și Claude Dumas, alături de care și-a dezvoltat practica artistică în jurul picturii, gravurii și ceramicii.
Studiul anterior în domeniul modei i-a deschis apetitul pentru materialitatea țesăturilor, textilul devenind unul din mediile de exprimare preferate, lărgindu-i orizonturile creatoare. Interesată de fragilitatea impusă de materialitatea tehnicii, aceasta conferă materialelor textile semnificații plurivalente, generate, pe de-o parte, de coaserea și brodarea materialelor, iar pe de alta, de variatele procese de deconstrucție ale textilelor, menite să confere transparență în fața privitorului. Din punct de vedere al ceramicii, caută să creeze o juxtapunere jucăușă între luciditate și senzualitate, urmărind mereu să sublinieze friabilitatea materialului.
A expus recent în Paris, în galeriile Praz-Delavallade și Danysz și în Shanghai, cu galeria Danysz.
