Remus Grecu
Praying for the snow

Remus Grecu                 

Praying for the snow      

08.09 – 04.10.2022

curated by Alice Zucca



In numerous novels as well as in popular culture, snow is the guardian of memories. Under the white covering, memories linger in the tranquility of time passing by, bearing witness to our past and our origins. Snow carries with it a message of hope as its preserving force conveys the power of a new beginning born from the refreshing feeling of a new and positive alternative appearing on the horizon – melting snow reveals a new world still immaculate, ready to be colored in bright
colors in the first morning sun. However, global warming is the cause of a series of extraordinary events that have resulted in a decrease in snowfall, and we must assume that in the future, there will be less and less snow and ice, and that winters will be a mere flash in the pan. We are living in a substantially warmer environment than we used to just a few decades ago, which is forcing us to live in a perpetual state of heat and discomfort, longing for a breath of fresh air. Unfortunately, this sentiment reflects the broader perception of modern life, which is nowadays more fragmented and plagued by socio-political, health, climatic crisis, and other challenges.
Remus Grecu’s new body of work stems from this desire for hope and emphasizes, through a clever parallelism with snow, the sense of imminent extinction and ephemeral permanence of everything that permeates various aspects of our lives. Snow is like a living organism on the verge of extinction – and rightly so, since snow is life, its generative cycle ushering in a pure and new world, is charged with the promise of a better future. Remus Grecu investigates the vanishing of the world as we know it and the extinction of the living beings in collectivity through the disappearance of social traditions and rituals, folkloric traditions, and the relationship with nature, all of which used to bind us together and give us our identity.
Today’s global civilization has reached such a high point of individual liberation that its own continuation as a collective system, or at least a deep connection to something other than the “self,” is in jeopardy. Indeed, the great Western ambition for human liberation, which goes hand in hand with the process of individualization, seems to have reached the apex of that path which, from post-tribal antiquity now to present-day hyper-modernity, attests to the primacy of the individual and his or her happiness as much over community as over species, sanctioning the end of a millennia-old civilization, at the mercy of global threats and in particular the climate disaster that declares its extinction – and perhaps the human species will survive, but it will have to be seen what ecosystem will be left for it.
The expedient of snow as a parallelism of disappearance (of snow itself, of the traditions that unite us, of collectivity, of contact with nature, and so on omitting) and the consequent message of hope of the purity of snow for a new beginning are thus a perfect theater for the characters that inhabit Grecu’s recent works. Fantastic, mythical (and almost magical) characters, suspended in the delicate time of snow – that does not extinguish vanishing things but rather preserves things in their disappearance, waiting for better times – they almost appear in this time like shamans, guardians of reality under
the snow, who maybe intent in a propitiatory ritual, walk, move and perhaps dance in a prayer for the snow so that the snow may return and not disappear and that it may everything well preserve and protect, and in melting reveal a pure and new world giving new hope, now almost lost, for a better future.
These are now strongly positive characters, adorned with flamboyant clothes full of bright colors borrowed from cultural tradition, they carry with them the lost elements of a once prosperous and united world. Beginning with an important universal element that immediately catches the eye, their costumes – and more – are adorned with elements that come from ancient folklore, such as the colorful stripes that are ever present throughout Grecu’s scenes and refer to the concept
of the wishing tree.
In different cultures around the world, wishing trees are created by writing, drawing or communicating one’s wishes, hopes and dreams on symbolic stripes that like offerings are attached to the trees in the hope that one’s wishes will be granted. It is even as if these characters in a magical anthropomorphic mythological movement can become the trees themselves, and in an even deeper connection with nature offer their prayers to the snow, to nature.
This element is also emphasized by the anthropomorphic figures of bears that populate Remus Grecu’s environments, figures once again borrowed from tradition, symbolizing here the deep connection with nature and the respect necessary to live in harmony with it, as if we were the blade of grass, the bear itself, the earth and the sky, since everything is in harmonic connection and extinction depends on each action of the individual.
If the essence of snow lies in its positive possibility of preservation, dissolution and generation in Remus Grecu’s imagery, its inherent attitude results in a parallelism with life itself, it is like a destiny, which is fulfilled by living, through storytelling and writing about the history of man in the space of a white sheet of paper.
Through the snow these mythical characters, ancient and actualized at the same time, thus seek to rediscover a sense of identity as human beings, of ancient spaces and times, of community -less conveyed by technological prostheses – where bodies relate to each other and in the natural and human environment through more direct ways. Retracing fragments of that social background, a network of personal relationships based on the sharing of horizons of meaning, and a trust brought about by the activation of a will to survive that was a dominant factor at the time of human aggregations organized in the form of communities, before the great revolutions that marked the advent of the modern, and that constituted the economic and cultural fabric delineated by rural civilization, now surpassed by the impersonal and interchangeable character of the new logic of the social. Thus, the sense of encounter is rediscovered, and in the white
silence the value of prayer, the mutual aid, listening and storytelling so widespread then among farming families, who practiced it as a concrete necessity for the continuation of memory and identity, trying to preserve the memories for the new and better world to come – just like how the snow does.

Alice Zucca



În numeroase romane, dar și în cultura populară, zăpada este apărătoarea amintirilor. Sub învelișul alb, amintirile dăinuie în liniștea timpului care trece, stând mărturie asupra trecutului și a originilor noastre. Zăpada poartă cu ea un mesaj de speranță, forța sa de conservare redând puterea unui nou început, născut din sentimentul înviorător al unei alternative noi și pozitive ce apare la orizont – topirea zăpezii dezvăluind o lume nouă, încă imaculată, gata să fie înveșmântată în culori strălucitoare sub razele soarelui de dimineață. Cu toate acestea, încălzirea globală este sursa unor serii de evenimente neobișnuite ce au dus la o scădere a ninsorilor și trebuie să presupunem că, în viitor, vor fi din ce în ce mai puține zăpezi și ghețuri, iar iernile vor fi doar o apariții efemere. Astăzi, trăim într-un mediu considerabil mai cald decât în urmă cu doar câteva decenii, ceea ce ne obligă să trăim într-o stare perpetuă de căldură și disconfort, tânjind după o gură de aer proaspăt. Din păcate, acest sentiment reflectă și percepția extinsă asupra vieții moderne, care în zilele noastre este mai fragmentată și afectată de crizele socio-politice, de cele sanitare, climatice și alte provocări.

Recenta serie de lucrări a lui Remus Grecu rezultă din această dorință de speranță și subliniază, printr-un paralelism inteligent cu zăpada, sentimentul dispariției iminente și al permanenței efemere a tot ceea ce pătrunde în diverse aspecte ale vieții noastre. Zăpada este asemenea unui organism viu pe cale de dispariție – și pe bună dreptate, deoarece zăpada este viață, ciclul său generativ inaugurând o lume pură și nouă, purtând promisiunea unui viitor mai bun. Remus Grecu investighează dispariția lumii așa cum o cunoaștem și dispariția ființelor vii din colectivități prin pierderea tradițiilor și a ritualurilor sociale, a tradițiilor folclorice și a relației cu natura, a tuturor acelor verigi care ne legau și ne ofereau identitatea noastră.

Civilizația globală de astăzi a atins un punct atât de înalt de libertate individuală astfel încât propria sa continuare sub forma unui sistem colectiv, sau cel puțin a unei conexiuni profunde cu altceva decât „sinele”, este în pericol. Într-adevăr, marea ambiție occidentală de eliberare a omului, care merge mână în mână cu procesul de individualizare, pare să fi atins vârful acelui drum care, de la antichitatea post-tribală până la hipermodernitatea actuală, atestă întâietatea individului și a fericirii sale atât asupra comunității, cât și asupra speciilor, sancționând sfârșitul unei civilizații milenare aflată la dispoziția amenințărilor globale și în special a dezastrului climatic ce îi declară dispariția– și poate că specia umană va supraviețui, dar se va vedea ce ecosistem îi va rămâne în urmă.

Expedientul zăpezii ca paralelism al dispariției (al zăpezii însăși, al tradițiilor care ne unesc, al colectivității, al contactului cu natura și alte omisiuni) și mesajul consecvent de speranță al purității zăpezii pentru un nou început constituie un teatru perfect pentru personajele care locuiesc în operele recente ale lui Grecu. Personajele fantastice, mitice (și aproape magice), suspendate în timpul delicat al zăpezii – care nu anulează lucrurile care dispar, ci mai degrabă le păstrează în dispariție, așteaptă vremuri mai bune – aproape că apar în acest timp ca niște șamani, paznici ai realității sub zăpada, care par că intenționează un ritual de împăciuire, mișcându-se, sau poate dansând, într-o rugăciune pentru zăpadă, astfel încât zăpada să se întoarcă și să nu dispară și ca totul să fie păstrat și ocrotit, iar prin topire să dezvăluie o lume nouă și pură, dând o nouă speranță, acum aproape pierdută, pentru un viitor mai bun.

Personajele sale sunt puternic pozitive acum, împodobite cu haine flamboaiante, pline de culori strălucitoare împrumutate din tradiția culturală, purtând cu ele elementele pierdute ale unei lumi odată prospere și unite. Pornind de la un element universal important care atrage imediat privirea, costumele lor – și nu numai – sunt împodobite cu elemente care provin din folclorul străvechi, precum dungile colorate care sunt mereu prezente în scenele lui Grecu și fac referire la copacul dorințelor.

În diferite culturi din întreaga lume, copacii dorințelor sunt creați prin scrierea, desenarea sau comunicarea dorințelor, speranțelor și viselor cuiva prin dungi simbolice, care sunt agățate de copaci precum ofrande, cu dorința ca năzuințele să fie îndeplinite. Este ca și cum aceste personaje dintr-o mișcare mitologică antropomorfă magică pot deveni ele însele copaci, iar într-o legătură și mai profundă cu natura își oferă rugăciunile zăpezii, naturii.

Acest element este subliniat și de figurile antropomorfe ale urșilor care populează lucrările lui Remus Grecu, figuri împrumutate încă o dată din tradiție, simbolizând aici legătura profundă cu natura și respectul necesar pentru a trăi în armonie cu ea, de parcă am fi firul de iarbă , ursul însuși, pământul și cerul, întrucât totul este în legătură armonică și dispariția depinde de fiecare acțiune a individului.

Dacă esența zăpezii constă în posibilitatea sa pozitivă de conservare, dizolvare și generare – în imagistica lui Remus Grecu, atitudinea ei inerentă are ca rezultat un paralelism cu viața însăși, este ca un destin, care se împlinește trăind, prin povestire și scrieri despre istoria omului în spațiul unei foi albe de hârtie.

Prin zăpadă aceste personaje mitice, străvechi și actualizate în același timp, caută astfel să redescopere un sentiment de identitate ca ființe umane, al spațiilor și a timpurilor străvechi, al comunității – mai puțin transmise de protezele tehnologice – unde corpurile se unesc între ele, cu mediul natural și uman prin moduri mai directe. Reluarea fragmentelor din acel fundal social, o rețea de relații personale bazate pe împărtășirea orizontului de sens și o încredere determinată de activarea unei voințe de supraviețuire, care a fost un factor dominant în momentul agregărilor umane organizate sub formă de comunități, înaintea marilor revoluții care au marcat apariția modernului și care au constituit țesutul economic și cultural delimitat de civilizația rurală, este depășită astăzi de caracterul impersonal și interschimbabil al noii logici a socialului. Astfel, se redescoperă sensul întâlnirilor, iar în tăcerea albă valoarea rugăciunii, a ajutorului reciproc, a ascultării și a povestirii atât de răspândite în trecut în rândul familiilor de fermieri, care o practicau dintr-o necesitate concretă pentru continuarea memoriei și a identității, încercând să păstrează amintirile pentru lumea nouă și mai bună care va veni – la fel precum zăpada.

Alice Zucca